Persoane interesate

luni, 31 decembrie 2012

Rezoluţii 2013

Dacă tot mai sunt câteva ore până la anul nou, m-am gândit la 2013, cum va fi el pentru mine sau cum cred că va fi, ce voi face şi ce gânduri am pentru anul viitor.
Însă în primul rând, trebuie să fim mândri că în anul 2012 am re4alizat ceva INCREDIBIL! EXTRAORDINAR! practic IMPOSIBIL: am înfrânt Apocalipsaaaaa!! =)

Eu cred (şi sper) că va fi cel mai bun an de până acum. În primul rând pentru că termin generala. Abia aştept să vină examenele alea mai repede şi să scap. Nah, voi încerca să obţin note cât mai mari. Nu pentru că am prins dor de şcoală, ci pentru că sistemul cere asta. Dacă am note mari îmi iese media mare şi pot intra mai uşor la liceu (nici acum nu m-am hotărât care).

Pe lângă asta, vreau să călătoresc mai mult. Mi-e dor să merg cu trenul noaptea ore în şir; mi-e dor să mă plimb cu maşina de dimineaţa până seara. Sincer m-am plictisit de oraşul ăsta care nu-mi dă niciun pic de satisfacţie. Nu ai prea multe lucruri de făcut. Exceptând o plimbare pe malul Dunării, nimic nu mai e interesant aici. În plus, e iarnă. Şi ce înseamnă ieşitul din casă pe timp de iarnă? Înseamnă că dacă te plimbi şi tu ca tot omul pe bulevard, eşti obligat să suporţi toate luminile alea spânzurate de fiecare stâlp de telegraf pe lângă care treci. Iar luminile alea care coboară ca şi cum ar fi nişte picături de apă par a fi nişte sperm ...nişte celule secsuale masculine.

Am mari speranţe pentru 2013. Am atât de multe vise, şi, bineînţeles, nu trebuie să aştepţi ca visele să ţi se împlinească doar stând aşa degeaba. Spre exemplu, eu îmi doresc să mă perfecţionez în desen şi să învăţ mai multe din domeniul artei în general. Îmi doresc să citesc mai multe cărţi decât am citit în 2012. Îmi doresc să nimeresc peste profi buni la liceu (oricare va fi el).
Ei? Voi ce vă doriţi?

Pe anul viitor!

vineri, 28 decembrie 2012

Leapşă: Top 5 cărţi citite anul acesta

Furată de la Ale.


V
Anielka - Boleslaw Prus
Polonezul Prus descrie viaţa micuţei Anielka, o fată ce încearcă să îşi facă prieteni, chiar dacă tatăl ei nu este de acord. Va întâmpina multe greutăţi, iar în cele din urmă moare din cauza dorului de persoanele pe care le iubeşte.

IV
Uriaşul Cel Prietenos - Roald Dahl
Într-o noapte, pe când toţi copiii dormeau liniştiţi în paturile lor, Sophie descoperă că Uriaşii chiar există. Ea se împrieteneşte cu cel mai prietenos dintre aceştia. Cu ocazia aceasta, o cunoaşte pe Regina Angliei. Cu ajutorul acesteia şi a lui Sophie, Uriaşul sapă o groapă enormă unde îi aruncă pe toţi ceilalţi Uriaşi, iar povestea prietenului lui Sophie devine cunoscută.

III
Extravagantul Conan Doi - Vlad Muşatescu
Romancierul bucureştean porneşte în căutarea unui oaze de linişte, într-un final ajungând la Colţilupchii. Aici dă de o grămadă de săteni aiuriţi, dar mai ales îl cunoaşte pe vrăjitorul Gulliver Naiba. Aici, maestrul Conan are parte de o mulţime de aventuri, iar cu ajutorul noilor lui prieteni descoperă că numele ''Gulliver Naiba'' este masca purtată de doi fraţi gemeni care, practic, s-au înecat în minciun, şi odată cu asta, i-a tras în jos şi pe alţi săteni neduşi la biserică... Ironia este că romancierul se laudă cu vreo 5 romane, toate 5 nepublicate. Dar nu va gândiţi că şi-a găsit oaza de linişte tocmai la Colţilupchii, nici pe departe!

II
Lista cu dorinţe - Eoin Colfer
După ce încearcă să spargă apartamentul unui pensionar fără a reuşi, Meg este prinsă între cele două lumi. Pentru a ajunge în Rai, adolescenta este trimisă înapoi la bătrân, pentru a-l convinge s-o ierte şi pentru a nu ajunge în Iad. Bătrânul nici nu vrea să audă de iertare, dar după îndelungi rugăminţi, pensionarul o va ierta doar dacă îl va ajuta să-şi îndeplinească dorinţele pe care le trecuse pe o listă. Aşa că Meg acceptă condiţia. Bineînţeles, cei doi intră în belele, fiindca nu toate dorinţele de pe listă sunt legale, dar în cele din urmă, Meg ajunge în Rai.

I
Piciul - Alphonse Daudet
Asta e cartea care m-a impresionat cel mai mult. Tocmai azi am terminat-o de citit şi vreau să spun că este SUPERBĂ. Este o carte autobiografică, autorul pvestindu-şi copilăria şi adolescenţa. La ultimele capitole chiar mi-au apărut mici lacrimi, ceea ce nu s-a mai întâmplat la nicio carte precedentă. Pici pleacă în alt oraş, unde tatăl său încerca să câştige bani pentru a întrţine familia, îşi pierde fratele cel mare, apoi este trimis la un colegiu unde merge ca pedagog. Săturat de viaţa de acolo şi de batjocura elevilor săi, ajunge în Paris, la cel de-al doilea frate al său, mai mare cu doi ani. Aici încearcă amândoi să-şi câştige existenţa, făcându-şi planuri pentru a reconstrui căminul. În ciudatul optimismului fratelui lui Pici, acesta moare. Pici începe să vândă porţelanuri, ar dacă i s-ar fi spus asta cu câteva luni mai înainte, el n-ar fi crezut. Oricum, în situaţia în care era, nu mai avea nimic mai bun de făcut; putea doar să vândă porţelanuri.
O carte foarte frumoasă, tristă, dar şi cu iubire :)

joi, 27 decembrie 2012

Thirteen (Catherine Hardwicke)


Tracy, o fată cuminte şi ascultatoare, o observă de la o vreme pe Evie, rebela care vinde droguri, fură, fumează şi face sex cu fel şi fel de băieţi. Tracy crede că Evie duce o viaţă frumoasă, dar se convinge că nu este aşa când experimentează pe propria piele. Apar schimbări atât în ceea ce priveşte hainele pe care le poartă, cât mai ales în comportament. Tracy fură banii unei femei doar pentru a o impresiona pe Evie. Aceasta din urmă se apropie şi devin cele mai bune prietene. Văzând schimbarea dramatică a fiicei sale, Melanie nu ştie ce să mai facă pentru a o readuce cu picioarele pe pământ. De asemenea, Mason descoperă ce face sora sa. În final, după multe ''experimente'', Tracy îşi dă seama că nu e bine ce face şi încearcă să se împace cu mama sa.


5/5 - Un film foarte bine realizat.
Titlu: Treisprezece
Titlu original: Thirteen
Dată lansare în SUA: 17 ianuarie 2003
Gen: dramă
Regizor: Catherine Hardwicke
Scenarişti: Catherine Hardwicke, Nikki Reed
Actori principali: Tracy Freeland - Evan Rachel Wood, Melanie F. - Holly Hunter, Mason F. (fratele lui Tracy) - Brady Corbet, Evie Zamora - Nikki Reed, Brooke - Deborah Kara Unger
Nominalizat la Oscar şi la două premii Golden Globes.

luni, 24 decembrie 2012

Ajun de Crăciun

Să încep cu ''să fiţi mai buni, vine Crăciunul, etc.''?


N-am putut rezista să nu adun toate chestiile ce îmi displac la sărbătoarea asta (aşa că tot mâine e Craciunul >:) ). Deci iată:

1. În primul rând ce mă enervează la culme la sărbătoarea asta este că foarte mulţi vor numai să primească lucruri materiale şi au uitat complet de ce am primit vacanţă. Datorită NAŞTERII DOMNULUI, băă!

2. Nemernicii care-ţi apar la uşă neinvitaţi. Mă enervează e că toţi vor să vină la tine să mănânce pe gratis. Mă refer la nesimţiţii care care se autoinvită şi de care nu mai poţi scăpa de ei. Dacă nu eşti invitat sau dacă nu eşti o persoană cu bune maniere care ştie când să se care, nu veni!

3. Să nu uităm de colindătorii cerşetorii de pe la uşi care te freacă la cap cu lălăielile lor. Nu suport colindele. Colindele nu fac parte din mine, dar n-am nimic cu cei care vor ''să păstreze tradiţia''. Adevărat, sunt şi colindători care chiar ştiu să cânte ceva, un colind-două, însă fac referire la ăia care sună de un milion de ori la uşă (dacă mai ai şi interfon - nervi dubli) şi mai mult cerşesc decât să cânte ceva ca lumea.

4. Îmbulzeala din magazine. Desigur, cu toţii cunoaştem acest fenomen... obişnuit, dar inexplicabil. De ce toată lumea e atât de disperată? Nu contează că e hypermarket sau un magazin mic. Lumea vrea să cumpere! Sincer mi-e frică să mai intru în magazine perioada asta. Dacă, cine ştie, are careva un pistol la el şi vrea să-i împuşte pe toţi de la raionul cutare, numai pentru a lua el TOTUL?! Calici sunt unii români, asta-i realitatea. Totuşi îndrăznesc să întreb: pentru ce atâta agitaţie??

5. Împodobirea bradului. Când eram mai mică obişnuiam să împodobesc bradul doar aşa, că poate-poate o să primesc şi eu ceva. Anul ăsta n-am mai ''participat'' la acest obicei stupid.

6. Clopoţei, zdrăngănei şi luminiţe. Urăsc toate luminele alea care-ţi intră-n ochi mai-mai să te orbească. Pe lângă astea, urăsc clopoţeii cu sunet strident care aproape-ţi sparg timpanul. Daaa, prefer liniştea.

7. Apelurile şi vizitele în exces. Nu trebuie să telefonezi la acelaşi număr de şapte miliarde de ori ca să-i demonsrezi că ''ţii'' la respectivul/a. Ajunge o singură dată. La fel vizitele.

8. ''Moş Crăciun''. Categoric asta e cea mai bună afacere! Aţi văzut câţi bani câştigă nemernicii ăia care se îmbracă în Moş Crăciun şi nu fac nimic altceva decât să se plimbe pe stradă, cum că ar anima strada? Şi de unde obiceiul ăsta cu scrisul minunatei Liste de dorinţe??

Cred că astea-s. Mna, nu dă bine să scriu astea aici având în vedere ziua de mâine, dar încă nu e Crăciunul, deci nu cred că fac vreun păcat.
Închei spunându-vă să uitaţi măcar pentru ziua de mâine toate chestiile astea (dacă puteţi).

Crăciun frumos alături de persoanele dragi şi fiţi fericiţi!

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Bandslam (Todd Graff)


Când Karen obţine un nou job în New Jersey, ea împreună cu fiul ei - Will - sunt nevoiţi să se mute. ...Şi, implicit, Will va merge la alt liceu. Acesta este un adolescent care fie e ignorat, fie batjocorit. Însă ceea ce-l face special este imensa lui pasiune pentru muzică. De asemenea, se declară cel mai mare fan al lui David Bowie. La noul liceu o cunoaşte pe Sa5m (the five is silence), o fată cu voce şi care ştie să cânte la chitară, înţelegându-se foarte bine. Amândoi sunt surprinşi când Charlotte - o interpretă şi compozitoare talentată - îşi doreşte ca Will să salveze formaţia din care face parte. Băiatul încearcă şi-şi dă silinţa să iasă totul foarte bine. Trupa îşi schimbă numele în I Can't Go On, I'll Go On, iar Sam li se alătură. Practic, Will devine manager-ul formaţiei, iar după participarea la bătălia ''Bandslam'', I Can't Go On, I'll Go On va avea mare succes în rândul adolescenţilor. Trupa care dominase liceul - Glory Dogs - este pusă în umbră de noua revelaţie a muzicii. Într-un final, muzicienii primesc multe propuneri, iar Will îl cunoaşte personal pe David Bowie.


1.5/5 - Ideea filmului e bună, dar este prezentată destul de prost. Există greşeli de montaj, iar faza de la final când toboşarul amorezat o sărută pe mama lui Will e chiar stupidă. Nu recomand.
Titlu original: Bandslam
Dată lansare în SUA: 14 august 2009
Gen: musical, comedie, dramă
Regizor: Todd Graff
Scenarişti: Todd Graff, Josh A. Cagan
Actori principali: Will Burton - Gaelan Connell, Karen B. - Lisa Kudrow, Sam - Vanessa Hudgens, Charlotte - Alyson Michalka, David Bowie - propriul rol



Mulţumesc Ale, Oana, Albă-ca-Zăpada, Faye pentru urări şi pentru nominalizările la ''Blog of the year''!!

joi, 20 decembrie 2012

The Haunting in Connecticut (Peter Cornwell)


Acţiunea îi are în centrul atenţiei pe cei şase membri ai familiei Campbell. Fiul cel mare, Matt, este bolnav de cancer. Ei deţin o firmă ce nu prea dă roade, din această cauză părinţii săi fac eforturi să îşi cumpere o casă nouă în Connecticut, aproape de clinica unde se tratează acesta, fiindcă drumul lung ce-l are de străbătut Matt devinde insuportabil. Când să se mute, băiatul alege să doarmă în subsol, cu pretextul că există o baie proprie, astfel încât nu îşi mai deranjează părinţii când i se face rău. Doar că ceva îl atrăgea acolo. Descoperă că în căminul unde locuiesc se întâmplă fenomene paranormale. La început toţi - mai ales medicii - au crezut că are vedenii şi că e normal, din cauza bolii de care suferea. Însă în timp ce Matt devine din ce în ce mai afectat de aceste activităţi neobişnuite, şi familia îşi dă seama că nu sunt doar nişte simple iluzii, doar nişte închipuiri ale băiatului. În subsol se afla o cameră, ce iniţial nu putea fi deschisă. Într-o zi, fiul cel mare a reuşit să pătrundă înăuntru, rămânând uimit de ceea ce vedea. Era un fel de cameră de tortură. După unele investigaţii, se descoperă că locuinţa în care se stabiliseră fusese de fapt casă mortuară. În acea vreme, acolo trăia un băiat ce putea lua legătura cu spiritele de pe lumea cealaltă, un fel de medium. Tatăl său aducea morţi în camera din subsol, le tăia pleoapele - nu pentru a vedea, ci pentru a supraveghea - şi scria pe trupurile lor. Starea băiatului se agravează foarte repede, iar Sara, mama copiilor, aflând ce se întâmplă în casă, ia legătura cu un preot pe care Matt îl cunoscuseră în spital, când venise pentru tratament. Preotul Nicholas găseşte rămăşiţele băiatului medium, le pune în maşină, iar, după ce era să facă accident, îşi dă seama care era de fapt povestea băiatului - a ars de viu, iar intenţia lui era de a elibera spiritele celor îngropaţi acolo. Nicholas telefonează imediat acasă la familia Campbell, însă nimeni nu răspunde. Părinţii nu erau acasă, Matt era la spital, iar ceilalţi trei copii nu aud telefonul. Băiatul se întoarce acasă, îi scoate pe cei trei afară şi blochează căile de acces. Dezgroapă toţi morţii, stropeşte cu benzină fotografiile, tablourile şi tot ce mai găsise legat de soarta familiei care cândva trăise aici, şi le dă foc. Este salvat din incendiu, iar băiatul medium este fericit de fapta lui Matt. Casa a fost reconstruită şi dată din nou la vânzare. Se spune că următorii proprietari nu s-au plâns de niciun fel de activitate neobişnuită. Cancerul lui Matt pur şi simplu dispare, iar viaţa familiei Campbell revine la normal.


4.5/5 - Un film destul de bun.
Titlu: Misterele casei bântuite
Titlu original: The Haunting in Connecticut
Dată lansare în SUA: 27 martie 2009
Gen: horror, thriller
Regizor: Peter Cornwell
Scenarişti: Tim Metcalfe, Adam Simon
Actori principali: Matt Campbell - Kyle Gallner, Sara C. - Virginia Madsen, Peter C. - Martin Donovan, Wendy C. - Amanda Crew, preotul Nicholas - Elias Koteas, Billy C. - Ty Wood, Mary C. - Sophi Knight
Bazat pe un fapt real.

O altă recenzie a filmului.

joi, 13 decembrie 2012

Muzica verilor mele, partea I: muzica românească


Acum vreo două zile m-a lovit un puternic dor de tot ce înseamnă căldură, copaci verzi, înfloriţi, puful sufocant al plopilor din faţa geamurilor noastre care intra în clasă cu nemiluita (între timp s-au gândit să ne pună plase), soare puternic, ploi cu fulgere şi tunete, caniculă, 40 de grade C şi tot aşa. În special mi-e dor de acele ultime zile de primăvară, când aerul devenea tot mai greu de respirat, iar profesorii prindeau aşa mare drag de noi, încât ne dădeau ditamai tema. Şi parcă în acele zile îmi făcea plăcere, chiar îmi făcea plăcere să rezolv toate exerciţiile alea lungi şi plictisoare de la mate, sau compunerile de la română, sau conjugările verbelor la franceză. Da, da, îmi plăceau la nebunie. De ce? Păi, cu toate că gândul tutror era la vacanţa de vară, eu - cel puţin - simţeam că mă apropii de ''rai''. Aveam aceleaşi sentimente ca ale unui prizonier ce este anunţat că  va fi eliberat în mai puţin de o lună.

În mod miraculos, nu mă rugam la sfinţi să treacă mai repede timpul (cum fac din septembrie până la vacanţa de iarnă sau de la începutul semestrului 2 până la vacanţa de Paşti). Din contră, savuram acele momente. Mă bucuram de fiecare minut, de fiecare secundă. Mă gândeam numai la vară şi la ce voi face în timpul vacanţei mari. Ca toţi muritorii, îmi făceam planuri, ca de exemplu: ''Vara asta voi citi cel puţin 15 cărţi'', ''Voi viziona filmele cutare'', ''Îmi voi lua role'' ş.a.m.d.

Îmi vara acestui an mi-am continuat obişnuinţa, realizând acelaşi procent de activităţi ca în toate celelalte veri: aprox. 20%.
Anume:
-De citit am citit, dar bineînţeles că n-am citit 15 cărţi. Nici pe departe! Au tot apărut şi au tot apărut noi evenimente, încât nu cred că am apucat să citesc măcar şapte. Din fericire, mă bucur că am putut termina biografia lui Einstein (carte pe care mi-am propus să o citesc încă din aprilie) şi alte câteva cărţi abia achiziţionate.
-Vara asta n-am văzut nici un film. Cum am mai spus, au tot apărut chestii şi chestii, iar când mă apuc de un film, trebuie să îl văd cap-coadă, nu pe bucăţi.
-De role nici nu mai încape vorba! Nu.


Printre altele, vara asta mi-am propus să merg în Braşov. Într-adevăr, am ajuns la Braşov. Dar numai în gară... (frumoasă gară, n-am ce zice...) De aici din S-E a trebuit să mă duc tocmai în partea cealaltă a ţării, în N-V - ''capătul lumii'' cum îi zic eu. Adică nu-i tocmai uşor să mergi cu trenul atâtea ore. A fost nevoie să stăm în Braşov aproape trei ore, pentru ca apoi să luăm alt tren, spre final destination. Aşa că am lăsat bagajele în locul ăla special pentru bagaje şi mai mult ne-am învârtit prin preajma gării, fiindcă niciunul nu ştia oraşul. Ne aventurasem ceva mai mult ce-i drept; aproape că era să ne rătăcim...

În orice caz, cea mai mare parte din ziua de vacanţă mi-o petreceam ascultând muzică. Indiferent că era la căşti sau la boxe, ascultam  o groază de melodii, cunoscute sau mai puţin. În principiu rock, evident. Dar de când am inceput să-l cunosc mai bine pe Eminem, am trecut şi pe zona hip-hop.

Ca şi un oricare alt meloman adevărat, am ascultat probabil toate genurile şi toate subgenurile. Desigur, numai un anumit gen mă reprezintă 100%, anume ROCK. Am ascultat fel de fel de trupe, fel de fel de stiluri. Dintre toate, cel mai mult mi-a plăcut grunge-ul. Doar că n-am descoperit acest stil de prima dată.

Relaţia asta extrem de specială dintre mine şi muzică s-a stabilit încă de când eram foarte mică. Am prins şi eu muzica bună de la televizor, pe când eram în primii ani de viaţă. Din nefericire, a fost o perioadă scurtă, pentru că apoi a devenit la modă dance-ul, multe trupe transformându-se radical schimbându-şi genul - comercializarea e o chestie ''de viaţă şi de moarte''.


Din categoria ''muzica de la televizor'', cel mai des îl întâlneam pe Elvis. Deşi nu eram mare profesor de muzică sau cine ştie ce cântăreţ, îmi plăcea la nebunie vocea lui, felul cum interpreta piesele, şi inclusiv linia melodică. Între timp aflam mai multe despre acest om, care avea să devină personajul principal în ochii mei şi ţinta atenţiei mele. Am început să îl admir din ce în ce mai mult. Elvis Presley nu poate fi înlocuit de nimeni. Îşi merită pe deplin titlul ''REGELE ROCK-ULUI''.

Apoi a urmat Eminem. Pe Eminem l-am descoperit tot în perioada copilăriei. Era/este/va fi un cântăreţ deosebit, cu un stil de a cânta diferit. Cu toate că nu înţelegeam engleza prea bine (aproape deloc), îl ascultam cu plăcere. Versuri rapide, ce reflectă realitatea. Cu toate că în cântecele lui există cuvinte care pe unii îi deranjază, Eminem rămâne Eminem. Îl admir şi-l respect!

Jay-Z şi-a făcut şi el apariţia. De asemenea, un om foarte important în industria muzicală. E omul căruia dacă-i spui să-ţi facă nişte versuri, ţi le zice pe loc, n-are nevoie de prea mult timp. Versurile lui reprezintă mesaje foarte clare despre ceea ce se petrece în general în lume. Îl felicit că s-a menţinut pe linia asta şi n-a ieşit în evidenţă cu scandaluri şi altele.

De la aceşti 3 oameni a pornit totul. Pot să spun că m-au marcat într-un fel. Mi-au marcat copilăria şi datorită lor mi-am conturat caracterul. Le port un imens respect pentru ceea ce sunt şi-i admir pentru ceea ce fac.

Pe lângă muzica străină, muzica românească nu cunoscuse încă moda dance. Dintre toate formaţiile, cel mai mult ascultam Akcent, Fly Project şi Simplu. Aveau melodii cu versuri simple. În ultima vreme, genul de muzică dance a devenit tot mai apreciat. Cum întotdeauna există excepţia ce întăreşte regulă, sunt şi melodii dance cu versuri din care să înţelegi ceva, care să-ţi transmită mesaj (multe astfel de melodii fiind cover-uri după cântece rock); nu un ''fire'' aruncat acolo sau vreun ''desire'' dincolo. Iar în timp ce acest gen de... muzică e din ce în ce mai popular, majoritatea au uitat complet de trupele româneşti de muzică bună ca:

Direcţia 5
Cargo
Animal X
Zero
Holograf
Travka
Viţa-de-Vie
Compact
Proconsul
Taxi
Vama Veche
Iris
Luna Amară
El Negro
Pasărea Colibri
Sanctuar
Spin
Kumm

Cine îşi mai aminteşte de Corabia nebunilor de la Travka? Sau de Praf de stele, Viţa-de-Vie? Ori Vara asta de la Vama Veche? Melodia asta au cântat-o atâţia şi atâţia, prin trenuri, în drum spre mare!

Personal, eu vara asta am început să ascult mai mult trupe româneşti. Ca de exemplu Cargo, Animal X, Spin. Adevărul adevărat este că în România EXISTĂ formaţii şi interpreţi extraordinari, doar că au intrat în umbră datorită acestui val, acestei mode venite de afară. Am crescut ascultând Holograf şi Direcţia 5. Trupele astea n-am cum să moară din sufletul meu. Încă îmi amintesc acel concert Iris, pe când aveam 5 ani. A fost primul concert Iris la care am mers. Cât despre Direcţia 5, i-am văzut de mai multe ori live şi pe cuvânt că au nişte instrumentişti uimitori.


Voi? Care e părerea voastră şi ce muzică ROMÂNEASCĂ ascultaţi?

joi, 6 decembrie 2012

Bun venit în lumea mea!

Cine sunt eu şi de unde vin nu mai contează. De la o vreme am început să iau totul mai dur. Nu voi scrie aici motivul care m-a făcut să fiu aşa, cine ştie ştie. Vreau doar să-mi exprim gândurile şi sentimentele, să le fac publice. De ce? Pentru că nimeni nu vrea să mă asculte. Nu mi-a cerut nimeni niciodată părerea, niemni nu s-a interesat niciodată de mine, iar asta m-a făcut să mă îndepărtez foarte mult de aceste fiinţe numite ''oameni''. Însă datorită sfântului internet, am cunoscut nişte persoane minunate, cu care vorbesc zilnic, şi mă înţeleg.

Menţionez că nu e primul meu blog (şi nu va fi nici ultimul, sigur). Pe ăsta îl vreau altfel, vreau să fie diferit de celelalte bloguri pe care le-am avut, vreau să abordez un alt mod de scriere. Nu voi mai da detalii despre mine. Nu contează numele meu, unde locuiesc şi cu ce mă ocup în viaţa de zi cu zi. Am spus mai sus că vreau să-mi fac sentimentele publice. Ideea nu are legătură cu numărul de vizitatori -dacă vor fi mulţi sau puţini n-am de unde să ştiu-, dar pur şi simplu vreau să cunosc persoane, să cunosc alte stiluri de viaţă. Categoric am ceva de învăţat de la fiecare, şi nu numai eu, dar şi tu, cel care citeşti ce scriu eu aici. Consider că fiecare persoană e specială în felul ei, are personalitate proprie. DAR desigur, nu toţi oamenii sunt aşa. Din nefericire. Mulţi nu ştiu cum să se comporte în societate, sunt nişte neadaptaţi, n-au pic de atitudine. Exista atâtea feluri de oameni pe lumea asta, însă categoria aceea de oameni e cea mai mare. Şi nu-i bine, nu-i bine deloc. Sunt acel gen de oameni care trec pe lângă tine şi nu te salută, cu toate că vă cunoaşteţi de ani de zile (sau cândva chiar aţi fost PRIETENI).

Aşadar, scopul pentru care mi-am făcut un alt blog e să cunosc oameni noi, oameni care seamănă cu mine mai mult sau mai puţin. Sunt dispusă să cunosc oameni cu aceleaşi pasiuni ca ale mele, sau... nu. Sunt deschisă la nou şi îmi voi prezenta ideile aşa cum le simt eu, De când m-am integrat în imensa asta blogosferă, mi-am dat seama că odată ce ai început să scrii pe un blog, nu te mai poţi opri din ceea ce se numeşte <<blogging>>. Treaba asta a ajuns chiar o pasiune pentru mine şi nu vreau s-o las să moară. Mă simt mai bine când scriu, şi zic eu că ăsta e cel mai bun mod de a-mi face ideile auzite.

O să mă cunoaşteţi puţin câte puţin iar eu vă voi cunoaşte pe voi, cei care mă citiţi în momentele astea. Poate unele cuvinte vor deranja sau vor părea ''nepotrivite'', dar aşa sunt eu, nu pot fi condusă. Prefer să învăţ din propriile mele greşeli decât să primesc ''lecţii'' de la alţii. Restul? Vă las pe voi să aflaţi. Bun venit în lumea mea!